doi ochi înflăcărați

într-o insomnie intermitentă îți cauți speranța; în ultima țigară sau în ultima scrisoare de dragoste – un amor atât de puternic și întunecat pentru absența luminii. nopți atât de calde și vorbe-atât de reci… nopți în care nu poți auzi altceva decât mii de strigăte… și-apoi o liniște profundă. căutând o lume transparentă și sinceră, noaptea ți-e răspunsul.

doi ochi înflăcărați ce transformă nopțile în dimineți. doi ochi ce-ascund o frumusețe ce se pierde sub două straturi de sticlă.

adâncindu-te în reflexii aurii

te-ndrăgostești de prezența

luminii.

șapte.

IMG_2863șapte…

șapte cafele într-o dimineață-ntunecată și-un sentiment abstrus, pierdut în valurile tăcerii. te complaci într-o grabă nebună pentru a trăi alte șapte zile goale, atât de goale încât piesa de dragoste devine ecoul propriilor gânduri inomabile,

șapte scrisori și un amor dezlănțuit. nopți albe între patru pereți roșii în care demonii-ți strigă numele… șapte străzi părăsite și-un suflet.

șapte nuanțe de albastru și-o pasiune de necontrolat..

șapte întrebări și un singur răspuns .

 

Roșu înfocat

Roșu înfocat. 

Sunt multe momente în care te pierzi, te rătăcești pe drumurile uitate de lume și te împiedici în petale roșii de trandafir și-n pete de cerneală – momente în care te dai bătut, te lași doborât de lucruri atât de mici dar atât de grele… și te doare. 

pentru că exiști. 

Durere atât de intensă pentru că exiști. Durerea interioară?… savoarea existenței. Exiști azi altfel comparativ cu ziua de ieri și nu ai certitudinea că vei exista și mâine… și îți e teamă. 

pentru că exiști. 

Teamă atât de terorizantă și nebună pentru că exiști. Teama?… te ține în viață. 

Trăiești fără să te întrebi ce se află dincolo de cerul roșu înfocat de după o ploaie de toamnă într-o seară friguroasă,

Trăiești fără să îți pui întrebări despre instanțe creatoare și divinități,

Trăiești fără prejudecăți… pentru că ești doar un om. 

Ești roșu înfocat – intens, halucinant, exploziv. 

Ești roșu înfocat și reprezinți adevărata definiție a vieții, 

ești roșu înfocat și mă faci să simt. 

speranță? întuneric? nebunie?

mister. 

ești roșu înfocat 

și mă faci să simt… totul. 

Violet Episcopal

Violet episcopal … explozie armonioasă de nuanțe întunecate; atât de sumbru dar atât de extravagant… Un amestec învăluitor de nuanțe puternice – albastru închis, mov deschis.. te pierzi, te adâncești într-un val de culoare ce-ți spală păcatele, lovindu-se agresiv de malul uitării, răspândind emoție. 

Privești cu speranță luminile orașului și e liniște – mii de suflete conturate sub o pată de lumină, o pată de culoare. Tăcere atât de adâncă încât poți auzi propria-ți singurătate nebună printre sutele de lumini puternice. Te adâncești în fum de țigară și-n peisajul întunecat, devenind componenta unui tablou complex; gândurile-ți urlă… și apoi iar e liniște. 

Ești violet episcopal – întunecat, atrăgător, nuanțat… Ești o îmbinare armonioasă a emoțiilor,ești un mister. Cauți să te descoperi, dar luminile orașului parcă nu îți dau niciun răspuns. 

Ești atât de singur…

Roșu Bordeaux



Roșu bordeaux – misterios

Ești în fața ferestrei închise cu o ceașcă de ceai în mână. Privești cerul ce se despică – plouă torențial.  Teancuri de foi te înconjoară. Scrii – gândurile tale explodează, răspândindu-se pe paginile albe și pe pereții roșu bordeaux – obiectele ce te-ncolțesc reflectă puternice radiații de lumină, rezultând culoarea închisă și misterioasă ce dă viață celor patru pereți. Sinestezie – o împletire neobișnuită a simțurilor; privind cele patru ziduri ce te cuprind, auzi în surdină corzile pianului și versurile de dragoste, provocându-ți o implozie interioară și o explozie a cuvintelor. Le așterni atent pe foi, sperând la libertate.  

Ești roșu bordeaux – neobișnuit, întunecat, misterios. Încă scrii privind cu atenție fereastra. Ești aici de prea mult timp, simți că zidurile se vor prăbuși cu putere peste tot ce-ai fost vreodată, lăsând în urmă praf de stele și speranță. 

roșu bordeaux. 

e deja noapte? 

Cine ești?


Cine ești? 

De fiecare dată îți pui întrebarea ce pare a nu avea răspuns, ce pare a fi unul dintre acele lucruri ce au fost făcute pentru a nu fi știute. Cauți în disperare răspunsul ce îți va marca existența și ce te va face să-ți înțelegi rostul… în locurile greșite. 

Găsești răspunsul în simplitate și în micile detalii. 

Ești noaptea pierdută scriind la biroul roz și murdar sau la geamul larg deschis urmat de-un frig cuprinzător,

Ești albastru cobalt, ultramarin, regal, ești albastrul cerului și alte nuanțe puternice ce te fac să simți,

Ești răsăritul de soare acompaniat de briza mării și-un sunet al valurilor ce se izbesc puternic de mal, 

Ești teancul de foi aruncat pe podea și pata permanentă de cerneală albastră, 

Ești tot ce nu ți-ai imaginat vreodată. 

ne vom căuta…

va veni acel moment în care mă vei căuta. 

Mă vei căuta în diminețile reci de toamnă, pe străzile goale și în ceașca fierbinte de cafea. Mă vei căuta în amintiri și-n șoapte; în vise, în promisiuni și-n vorbe aruncate. Vei căuta în ultima țigară din pachet și nu vei găsi nimic până la filtru; în cărțile vechi cu poezii de Eminescu și-n caietele uitate prin sertare. Vei căuta în toate locurile în care te vei aștepta să fiu, iar eu voi fi în cele mai neașteptate și surprinzătoare. 

două cuvinte goale și-o minciună. 

O să te aștept acolo unde valurile nu se vor mai lovi puternic de mal, unde frunzele lipsite de viață nu se vor mai izbi de pământ, unde soarele nu va mai răsări. Acolo unde urletele se pierd, făcându-se neauzite, acolo unde-ți vor lipsi ploile de vară și valurile de căldură insuportabile… Te voi aștepta într-o lume acromatică și sumbră.

tu vei continua să mă cauți. 

Vei continua în disperare căutarea nesfârșită și te vei pierde pe drum. Te vei împiedica în lacrimi și gânduri nenumărate, în nopți albe și-n ploi nesfârșite… în petale de trandafir și-n melodii vechi. Te vei ridica și-ti vei continua drumul spre nicăieri, convins și determinat. 

va veni acel moment când te voi căuta.

Va fi ușor. Te-aș căuta în inima mea zdrobită și te voi găsi… oare? De data asta unde ai plecat? 

Într-un final, ne vom izbi amândoi de pământ, atât de departe unul de altul și vom striga :

„Oare așa a fost să fie?”

și nimeni nu ne va auzi.