Insomnii

e noapte – iar mă pierd în gânduri

în petale de trandafir și hârtii

aruncate pe podea.

ceva mă ține trează…

sute de întrebări, mii de răspunsuri?

gânduri neînțelese?

insomnie.

noaptea – atât de haotică

dar, în toate aspectele ei triviale,

atât de liniștită.

serenitate.

e 4 dimineața?

insomnii, 4:08 AM

Tu cum găsești răspunsuri?

Câteodată, Universul sustrage fiecare gând bun din noi, lăsându-ne reci, într-o lume acromatică și sumbră… ne face să ne punem întrebări – De ce suntem aici? De unde venim și când vom pleca? Zeci de întrebări fără răspuns, complexe. Atât de complexe încât ne fac să credem că unele lucruri sunt făcute pentru a nu fi înțelese. Dar e doar un sentiment trecător – fiecare dintre noi are câte o modalitate neînțeleasă de a găsi răspunsuri.

Eu stau în fața mesei de sticlă din fața geamului larg deschis, ce dă spre miază-zi – zi de martie. Încep iar să scriu. Teancuri de foi, pete de cerneală, dulceață de vișine, ceașcă de cafea, armonie. Întind pe bucata de hârtie toate frustrările, întrebările, concepțiile și gândurile mele nebune.

După ore întregi, sute de răspunsuri curg pe ultima foaie, ultima speranță.

Tu cum găsești răspunsuri?

Mai vrei să-ți scriu?

Noapte rece.

Zeci de foi împrăștiate pe masa de sticlă. Ideile mele sunt răvășite, parcă tânjind la eliberarea din starea morbidă de latență în care zac de-o veșnicie. Muzica acustică se aude în surdină din dormitor. Încep iar să scriu. Nu știu despre ce, nu știu de ce și nu știu să mă opresc. Totul prinde viață – viabilitate, existență textualistă, sens. Aprind o țigară. M-arunc într-o carceră de gânduri, închid ochii către exterior și îi deschid către interior. Mă doare mâna, scriu de o eternitate. Ceva îmi spune să continui. Toiul nopții – un timp magic, propice pentru actul creației. Evadez din lumea lor; uit cine sunt – doar scriu. Deschid geamul. Străzi reci, pustietate, întuneric. Agonie. Ideile se împletesc într-un mod haotic. N-au legătură una cu alta și totuși sunt despre același lucru. E dimineață, mai vrei să-ți scriu?

Un felinar

 

Sunt un felinar sub lumina lunii. Stau în fața vitrinei unei librării de o veșnicie. Sunt fericit, îmi place să privesc stilourile frumos aranjate cu care mi-aș dori să scriu într-o zi, caietele pe care le-aș umple cu gânduri. Cărți pe care le-aș citi. Lumi pe care-aș vrea să le cunosc. Micile plăceri ale vieții conturate sub un strat subțire de sticlă.
Luminez aceleași străzi goale cu aceiași oameni goi, atât de goi că-mi întorceau ecoul când le vorbeam despre vise. Privesc copii ce se îndrăgostesc sub lumina mea, femei depășite de greutățile de zi cu zi, bărbați sătui de viața lor amară. Mă simt singur, sunt doar un felinar blocat în fața unei librării. Mă-ntreb oare, cum e să simți dragostea? Ei despre asta vorbesc mereu.
Într-un timp, nu m-am mai simțit fără rost. Un om singuratic poposea în fiecare seară sprijinit de mine, fumând o țigară pe jumătate aprinsă și fredonând o piesă de dragoste ce-mi pare familiară. Până dimineața, el stătea pe jos privind stelele, uitând de lume și de prejudecăți. Omul meu nu avea nume, nici chip, nici o poveste lacrimogenă adevărată sau mai puțin adevărată,tristă sau fericită. El pur și simplu exista. Era, așa, prin trecere.El mă făcea să mă simt mai mult decât un simplu felinar, blocat în fața unei librării pentru totdeauna. El mă făcea să vreau să fiu mai mult de atât. Voiam să fiu o stea, dansând în abis pe ritmul unei piese de amor, privind strada pe care obișnuiam s-o luminez din depărtare, privind stilourile, caietele, cărțile, oamenii, Universul. El mă elibera din sclavia eternă de a lumina o stradă dintr-un mic oraș.
Într-o seară, omul meu a încetat să-și mai fumeze zilele sub umbra mea. A încetat să-mi țină de urât în blestemul meu nesfârșit. Omul meu singuratic nu s-a mai întors în veci. Atunci am știut că visul meu de a deveni o stea, de a dansa pe ritmul unei melodii frumoase, era de nerealizat. În momentul acela m-am stins cu totul, odată cu poveștile de dragoste ale copiilor, odată cu orășenii, trecătorii și tot ce m-a înconjurat vreodată, ca o gaură neagră. Atunci m-am stins și s-a făcut dimineață. În acea clipă am știut că sunt un simplu felinar de pe strada cu librăria, privind fără speranță vitrina. Nu eram nimic mai mult; poate că nu era atât de rău. Câteodată, mulți dintre noi suntem doar niște simple felinare de pe strada cu librăria, fără speranță. Si poate că nu e chiar atât de rău.